The Pursuit of Happyness (2006)
Posted by Radu on May 27, 2009
Printr-o oarecare intamplare am revazut “The Pursuit of Happyness” (In cautarea fericirii). Vreau sa zic ca mi-a placut la fel de mult ca si prima data. Nu stiu exact ce este cu Will Smith, dar nu imi amintesc vreun film in care sa nu imi fi placut cum joaca. Are el ceva.
Filmul este regizat de Gabrielle Mucino; se pare ca Will a vrut neaparat ca el sa fie regizorul dupa ce a vazut celelalte filme ale sale (L’ultimo bacio si Ricordati di me). Tot impreuna au facut si Seven Pounds (Sapte Suflete), un alt film care mi-a placut. Pe scurt, pelicula spune de fapt povestea lui Chris Gardner, cum a ajuns din vanzator de aparate portabile de radiografiere, broker, urmand un internship de 6 luni foarte prost platit.
Se mai putea lucra putin la scenariu, ca in unele momente pare usor de plastic. Cred ca s-a pus prea mult accent pe Chris care alearga la propriu dupa destinul lui (“iar fuge dupa un aparat/dupa cineva?”).
Daca te gandesti la tragedia situatiei in care se afla cei doi (Chris si fiul lui), iti dai seama ca muzica si imaginea fac tot posibilul sa indulceasca realitatea, sa o faca mai usor de acceptat.
De aceasta parte muzicala s-a ocupat Andrea Guerra, care a lucrat la un numar destul de mare de filme italienesti, pe care nu le-am vazut, din pacate.
Mi-a placut foarte mult ce a facut; muzica a fost exact ce trebuie si exact atat cat trebuie. Mi se pare genial motivul principal, cantat pe pian. Surprinde foarte frumos atat nelinistea lui Chris Gardner, cat si inteligenta, perspicacitatea lui (sharpness, cum o numesc englezii), viata din el si dorinta de a-si depasi situatia. Sa ascultati “Opening”, de pe album.
Toata muzica este frumoasa! Are o dulceata in ea extraordinara. Chiar si in momentele tragice, de tensiune emotionala foarte puternica, aduce o nota de optimism. De exemplu, “Trouble at Home” si “Linda Leaves” it lasa impresia ca s-a prabusit cerul, dar intr-un fel te linisteste spunandu-ti ca totul va fi bine pana la urma.
Foarte interesant este si momentul de stat “la racoare”, cand muzica ii face un portret interior foarte detaliat; parca ii si auzi gandurile. Iar ultimile doua melodii, “Happyness” si “Welcome Chris”, incheie acesta calatorie intr-o nota de basm. Este acelasi optimism care ar incheia orice film Disney pentru copii.
In general cam totul este tonal si foarte usor de ascultat. Este genul de muzica pe care o asculti cand vrei sa te binedispui pur si simplu. Vrei ca cineva sa iti dea dreptate, sa iti spuna ca esti pe drumul cel bun.
Ok, e de rau cand iti uiti parola de la blog…
Posted by Radu on May 12, 2009
Gata, m-am intors din vacanta! Si m-am intors cu scop foarte bine precis: Pana la sfarsitul lunii (mai 2009, ca sa fiu precis) vreau sa vad 14 filme despre care sa scriu pe blog, adica 5 filme pe saptamana. Punct. De fapt semnul exclamarii!
Cred ca am vazut destul Ultimate Survival de pe Discovery; stiu cum sa gasesc civilizatie oriunde s-ar prabusi avionul, stiu ce larve sa mananc si pe care sa le evit, cum sa recunosc plantele otravitoare si cum sa imi fac adapost. Cred ca ajunge. Prea mult Discovery si Nat Geo. Pe bune.
A, da! Sa nu uit de toate miturile posibile, cum isi arata dragostea cei din triburile africane, cum nu-stiu-ce mafiot nu a murit cand a fost imposcat in cap, si, evident, ce meserii murdare ne fac viata usoara si civilizata. Si Guantanamo. Si Richest Ppl, si Time Warp, si atata reclama, ca nu ma platesc.
Nu ma intelegeti gresit, cu toate ca dupa un an in care nu am mai postat nimic, cred ca vorbesc singur :), sunt foarte interesante emisiunile - altfel nu ma mai uitam la ele, nu? Dar prea multa muzica buna, care sa ma inspire, nu au.
Asa ca in fiecare zi o sa scriu despre filimul pe care l-am vazut cu o seara inainte. In seara asta este programat Magnolia, regizat de Paul Thomas Andreson si cu muzica de Aimee Mann.
Iar daca pe 1 iunie nu vor fi 14 posturi sa ma trageti de urechi!
Sa fie cu noroc?
Posted by Radu on Aug 20, 2008
Dupa o aterizare cu muuulte turbulente in Londra, m-am uitat si eu pe biletul pentru Ro:
Seat - 13A
Interesant… ha ha ha, ce tare!!!
Hai la poarta, pentru imbarcare. Ce poarta?… hmm… Bucharest… A13!
Poate totusi o sa cititi postul asta 
Scrisoare de final
Posted by Radu on Aug 20, 2008
Uite ca a venit si vremea ultimului post din “City of Angles”.
De cand am inceput sa impachetez, de la inceputul saptamanii, am intrat in febra de a ajunge acasa, sa imi vad si eu familia, sa imi vad si eu prietenii, pestisorii, sa ma apuc de lucru (ooo, Doamne, ce ma aspteapta). Abia asteptam sa se termine saptamana, deja imi impachetasem si clapele si nu mai puteam studia, cel mult mai stateam pe mess/Facebook (pe care abia l-am descoperit - ce tare!).
Dar azi, cand am fost pana la posta sa iau niste timbre, ceva s-a schimbat. Mi-am dat seama ca nu vreau sa plec. DELOC! Vreau sa mai stau aici. Este mult prea frumos totul, mult prea viu, ca sa il las, si eventual sa nu mai vin vreodata.
Mi-am dat seama ca m-am atasat de orasul asta intr-o luna cat nu m-am atasat de niciun altul. Are ceva aparte (in fine, totul). Oamenii sunt complet diferiti de ce este pe acasa. Este incredibil sa mergi pe strada, sa te uiti la cineva, in trecere, si acel cineva sa iti dea Ziua Buna. Sau vanzatorii sa te intrebe ce mai faci nu doar ca este in fisa postului. Vor sa stie daca iti place California, vor sa stie de ce, daca te mai introrci, daca esti student, de ce nu esti, de unde esti, cum este pe acolo, unde este “acolo”.
Nu a plouat deloc! Nici macar o picatura de ploaie! Sunt aici de putin peste o luna, Livia de doua si ceva, si niciunul nu m vzut vreun strop de ploaie. Acum 2 nopti am vazut niste fulgere inspre ocean, dar doar am vazut, ca nu se auzea nimic. Aici este vremea perfecta, chiar daca este soare mereu, temperaturile rar sar de 30 grade.
Chiar daca la inceput m-a socat fapul ca este mai ieftin sa inchiriezi o masina decat un MTB, imi place asta! Si imi place ca aici gasesti locuri de parcare. Bine, majoritatea sunt cu plata, dar mereu gasesti o straduta paralele care este goala si unde nu trebuie sa platesti nimic. Nu strica totusi putin atentie, sa vezi cat timp poti parca, si sa nu cumva sa fie vre-o zi de curatenie, ca te-ai scos. 57$ este amenda ?
In prima saptamana am simtit lipsa Europei, lipsa oamenilor de acolo. Oriunde te duci prin Eu, este aproximativ la fel. Bine, sunt francezii ingamfati, sunt germanii cu iarba lor taiata cu linia, dar se observa un numitor comun. Sunt toti, mai mult sau mai putin la fel. Aici… nu. Aici este altfel. Aici oamenii parca sunt mult mai prietenosi. Trebuie sa ii si cauti pe aia care te lasa sa te apropii mai mult de ei, dar daca ma gandesc bine, nici pe la noi nu este altfel. Nu imi amintes sa creasca “cel mai bun prieten”, sau “cea mai buna prietena” pe toate drumurile. Asa imi pare si aici. Dar parca toata lumea este mai fericita. Toti au credite, si toti au probleme pe acasa, dar sunt mai optimisti. Ii vezi zambind.
Nu va imaginati ca nu sunt si exceptii. Sunt multe, 2 dintre ele mi-au fost colege de apartament. Nu stiu de ce, dar nu am reusit sa ma / ne apropiem de ele prea mult. Cat am stat aici, nu am iesit niciodata toti 4. Christine a fost cu problemele ei cu Jacob, iat Meagen prinsa de serviciul ei de la Fox.
Daca cineva iti fura cardul, sau face o plata neautorizata de tine, banca iti da banii inapoi. Am fost la Vegas, si luni deja au sunat-o de la banca sa o intrebe daca ea a facut toate tranzactiile alea in Las Vegas. Pe mine ING-ul m-a sunat dupa 3 saptamani, sa ma intrebe daca eu am facut plati in SUA. Trei saptamani!!! Nu este de parca platile s-ar fi facut in mod repetat, cu sume destul ce mari, in celalalt colt de lume… Banuiesc ca era un detaliu minor…
Aici gasesti tot ce vrei, la preturi incredibile. Si daca nu esti multumit, returnezi produsul si iti dau banii inapoi. Fara intrebari, fara sa dovedesti ca nu a fost ce trebuia, ce aveai tu nevoie, etc. Vor sa fii incantat, ca sa cumperi si a doua oara de la ei. Cred totusi ca uneori asta este dusa la extrem; tatal meu imi povestea ca se cumpara produse de decorat bradul/casa de Craciun, si apoi innapoiate in ianuarie, ca doar nu au trecut cele 30 de zile. Asta nu cred ca face bine economiei deloc, dar vad ca dolarul a inceput sa creasca iar si lumea zice ca este un semn bun si ca va mai stopa inflatia.
Mi-a placut foarte mult Germania. Mi-a placut ca un satuc, de langa un orasel, de langa un oras de provincie (dupa cum spun ei, despre Hanovra este vorba - orasul) poate fi atat de frumos. Mi s-a parut excelent ca fiecare se ingrijeste de curtea si de casa lui, ca fac curat asa de mult, ca isi fac treaba asa de bine, dar parca este prea mult. Parca a disparut viata. Parca este totul prea calculat.
Aici gasesti si gropi in asfalt (care de cele mai multe ori este ciment), gasesti si gunoaie, gasesti si oameni ai strazii, dar nu deranjeaza. Nu iti iau aerul, ca in Bucuresti. Aici este loc pentru toata lumea. Chiar daca nu esti cel mai bun, tot iti gasesti un loc aici. Nu sunt in masura sa spun asta din propia experienta, ci este ce am auzit si eu. Dar tind sa le dau dreptate.
Inainte sa vin, am avut o discutie cu Carmen care imi spunea ca oamenii de aici nu prea au concedii, ca muncesc mereu. Am auzit si povesti asa, mai ales despre coasta de est. Dar eu nu vreau acolo. Nu vreau 15 oameni pe metrul patrat. Tocmai de asta incerc sa fug. Daca ii vreau, dau o petrecere.
Aici studentii isi dau intre ei mobila pe care nu o mai folosesc. Bine, azi dimineata am vandut un pat si o saltea, dar restul, lampa cu picior, lampa de birou, masa de cafea, mancarea care ne-a ramas, oale, tacamuri, si multe altele le-am dat mai departe, unui vecin, unor prietene de-ale Liviei. Asa am avut si noi birou, si canapea, si umerase, si dulapior, si noptiera.
Si gasesti si oameni de toate natiile, din toate colturile lumii. Gasesti si americani pe care ii poti recunoaste dupa cat de tare vorbesc, gasesti si mexicani foarte sociabili, cu un accent extraodinar de intereant, gasesti chinezi care imbatranesc frumos, care la 50 de ani arata de parca ar avea 30, gasesti negri, imbracati de obicei in tricouri albe, gasesti europeni, gasesti indieni, gasesti brazilieni!
Au fost totusi si parti care nu mi-au placut, ca de exemplu faptul ca se vede de la o posta dominatia albilor, si tendinta celorlalti de a se supune. Cu asta nu sunt deloc de acord! Asta mi se pare o mare prostie! Cred ca ar avea mult mai mult de castigat daca s-ar trece peste.
Si nu imi place ca America foloseste 60% din resursele Terrei, dar vad ca au inceput sa isi ia masini mai mici, care consuma mai putin, care polueaza mai putin. Dar va mai dura ceva pana se va vedea vreo urma de schimbare, ca acum iti poti lua un Ford Explorer cu 2-3000$, iar pentru studenti asta este excelent. Si apropo, California este singurul stat care isi negociaza indepentent pretul la benzina, asa ca aici platesti cel mai mult pe un plin. Si din pacate, fara masina aici esti cam fiul ploii, da, aia care nu vine niciodata. Chiar ai nevoie de masina, distantele sunt mult prea mari intre oricare 2 puncte.
Nu imi vine sa cred ca a trecut o luna de cand am ajuns in LAX si mi-am zis “Wow, palmieri!”… Si nu imi vine sa cred ca imi pare rau ca plec de undeva.
Vreau neaparat sa fac muzica de film, sa ma mut in LA. Este un oras mult prea frumos!
San Francisco
Posted by Radu on Aug 20, 2008
Drumul
Scriu asta de pe autostrada US-101. Stau in dreapta (well, destul de evident si asta, dar ca sa fiu sigur ca nu apar interpretari gresite), am oceanul in stanga, ceva munti in dreapta… Tocmai ne apropiem de Santa Barbara. Nu stiu de ce, dar mi se par asa de exotice oraselele astea. As vizita toata America, as lua-o de la un capat, si as purica-o pana la celalalt. Usor, fara graba, fara grija ca am nu-stiu-ce avion de prins, sau ca nu mai am bani…
WOW! Tocmai am trecut pe langa un semn “Santa Barbara Ranch”.
Nu v-am zis de masina. De data asta am luat un Toyota Prius, hibrida, pe care inca nu am apucat sa o conduc, ca entuziasmul Liviei pentru cat de bine sta pe sosea a fost muuult prea mare. Si atat de mare i-a fost entuziasmul ca nu am mai oprit in Santa Barbara… Se pare ca ne intoarcem pe acelasi drum 
OMG! Un tunel! Este primul tunel prin care trec decand sunt in SUA.
Ne-am oprit in Santa Maria, la Bakers Square, sa ciugulim cate ceva. Se pare ca au cele mai bune placinte din America. Anul trecut au castigat 48 de medalii!
Am mancat primul gratar de cand sunt aici, si a fost exceptional. Si am mai mancat o supa ce creveti, alba, care a fost ok. Dar placinta… Vai de mine! A fost divina! Eu mi-am luat un Cherry Pie, iar Livia un Triple Berry Pie. Nu stiu cum a fost ce a mancat ea, dar a mea a fost incredibila.
Ea e fost celnerita… duuude! Super tare! A fost dulce la o faza, cand am vrut sa ii fac poza, am ridicat aparatul si s-a intors repede “No, no, I don’t look good in pictures!”, dar s-a dus putin mai in spate, a raspuns la telefon, si a inceput sa isi aranjeze parul si sa se umfle putin in pene.
Tocmai am trecut de Alvin Av! Incep sa inteleg de ce toti de prin LA vor sa plece de acolo. Asta da orasel de provincie!
Si am trecut prin satucul Harmony, cu o populatie de 18 persoane.
Ne-am oprit putin si prin Monterey, un orasel foarte cochet, cu casute dragute si cu un acvariu care se pare ca este foarte frumos (nu l-am vazut, dar am auzit de el).
Ne-am mai oprit si prin Santa Cruz, care banuiesc ca este orasul unde se fabrica bicicletele Santa Cruz (sau poate o fi ca Salamul de Sibiu, care nu se fabrica la Sibiu).
A fost dragut ca am ajuns la un fel de balci, absolut la fel ca cele la care ma ducea bunica-mea cand eram mic. Aveam un aparat de gat si un laptop in spate, asa ca nu am stat mult. Am fost evident pe la Restroom, laitmotivul acestei vacante (“I think we should search for a restroom”…).
Ne-am mai plimbat putin prin padurile si muntii lor pana am gasit iar drumul pe langa ocean (nu chiar atat de inspirat, tinand cont ca era 10 noaptea si tot ce puteai sa vezi era luna reflectandu-se in ocean, dar de ce nu?).
Si am ajuns in San Francisco. Acum a inceput distractia: era o ceata de nu vedeai la 5 metri in fata. Gaseste indicatoare, directii, pe unde sa o luam, Alison ne-a dat niste indicatii, dar strada de care zicea ea era de negasit, o sunam pe Alison, vorbim mult cu ea, sa o luam inaite, sa intoarcem, la dreapta, inapoi, la dreapta, etc… Pana la urma am oprit mi-am scos telefonul, care evident nu mai avea baterie, l-am conectat la laptop sa il incarc, am pornit GPSul si… Surpriza! Alison credea ca noi venim din nord, noi vedem din sud. Una vorbea rusa, celalalta chineza… Dar am ajuns.
Si pe acolo
Am dormit la Alison, o colega de-ale Liviei de la Vassar. Are o casa super draguta. Se vede ca este aranjata pe parcursul multor ani, dar este atat de frumos decorata, si are un covor asa de pufos…
Mama ei este scriitoare, iar tatal ei a lucrat la Pixar (mai stii, Ovi, filmuletele alea facute prin anii 80-90, de Pixar, care ne uimeau pe noi? Well, tatal ei a lucrat la ele!). Anyway, are o super familie (de scriu de asta?!?). In fine, back to San Fracisco:
Am trecut peste ceata incredibila, ceva normal pe aici. De fapt cartierul asta, pe nume Pacifica este inconjurat de munti de jur imprejur, si toata ceata din tot San Francisco Bay se aduna aici. Se pare ca este asa in fiecare dimineata, doar spre amiaza se mai ridica si mai vezi soarele. Duminica actually a fost soare de dimineata
Am plecat la colindat orasul (dupa ce Alison ne-a facut niscai waffles), ne-am razboit putin incotro sa o luam, ne-am inteles sa mergem in Union Square (nu ca ar fi vre-un Union Square prea special, dar ca era un Apple Store si un Samsonite acolo). Cum eu nu am mai vazut vreuna, mie mi-a placut piata. Au un hotel foarte dragut cu 5 lifturi exterioare, cu pereti din sticla; se vede foarte frumos tot SF-ul. Si mai are si o sectiune despre Ansel Adams, care se pare ca s-a nascut aici.
Mica noastra excursie in centru s-a incheiat destul de brutal, cu o amenda pentru parcare - am depasit timpul cu 20 de minute. Si uite asa s-au mai dus 60$. Faptul ca am stat la Alison ne-a scutit de 200$, pe care i-am dat pe amenzi de parcare (care au fost doua, una in fata apartamentului, ca vinerea dimineata se face curat pe strada) si extra-ul ca sa avem masina hibrida… That was Stupid!
N-am oprit la Embarcadero, langa Fishermen’s Warf, si ca sa pastram traditia, am mancat. A trebuit sa asteptam cam jumatate de ora ca sa avem o masa la Fog Harbor Restaurant. Eu mi-am luat un Combo Plate, cu creveti, calamari si un peste, toate pane, care a fost delicios. Alison si-a luat tot creveti pane, iar Livia un fel de mixtgrill cu diferite animale marine, foarte bune. Chiar daca a fost mai scump (daca nu ma insel era cel mai scump de prin zona, sau cel putin asa arata), a meritat! Cred ca au fost cele mai bune fructe de mare pe care le-am mancat.
Dupa ce ne-am lasat gazda la job (Victoria’s Secret - vai ce i se potriveste), am mers la Golden Gate Bridge, pe care l-am prins tocmai la asfintit.
Au facut, exact langa intrarea pe pod un “Vista Point” de unde vezi minunatia in toata splendoarea ei. De aici sunt facute cam toate pozele alea frumoase cu Golden Gate; am facut si eu cateva :P. Este superb de vazut, asa, pe seara, ca soarele apune in spatele podului, pe care il face sa arate si mai rosu decat este.
Era sa mi-o iau putin si pe coaja, ca m-am oferit sa le fac o poza unor brazilience (dintr-un grup ce contine si niste masculi destul de feroce), hi hi hi, hu hu hu, de unde sunteti, ce dragut, stai sa iti mai fac o poza si cu aparatul meu, ha ha ha, pana cand o aud pe una dintre ele untrebandu-l pe tip de ce nu socializeaza, la care el “N-am chef de socializare!”. Si nu se uita la mine deloc frumos asa ca am luat inteleapta decizie de a pleca.
Ne-am mai plimbat pe la Fishermen’s Warf, care arata foarte frumos seara. Locul tipului cu chitara si muzicuta fu luat de un saxofonist care aduna ceva aplauze si care canta chiar bine. Ne-am aruncat pe doua mere si o pungulita de cirese, pe care am dat 15$ si hai sa o luam pe dom’soara de la munca.
Ia drumul spre mall de unde nu-i. N-am prea fost eu atent cand am dus-o, ca deh, aveam GPS pe scaunul din drepata. Incet incet l-am gasit pana la urma. Americanii astia au o chestie desteapta: fiecare drum are un sens sud, altul nord, sau unul est, celalalt vest, asa ca este destul de simplu sa te misti cu masina.
Hai sa mancam, hai sa mai vorbim, dar iti place filmul ala, dar ce tare e celalalt, ce muzica buna, dar ce-ar fi daca am vedea “Sweeny Todd”? Haide! Si uite asa, dupa o zi lunga ca naiba, alta si mai lunga inaintea ei, ne-am apucat sa ne uitam la un film de 2 ore la 1 noaptea. Nu am rezistat pana la sfarsit, asa ca abia astept sa il vad pana la capat cand ajung in Ro, chiar daca, dupa Wicked, mi s-a parut destul de slabut (dpdv muzical, evident).
Am mai trecut pe lista inca o noapte scurta, si la 9 eram in picioare, gata sa cutreieram SF. Am stat putin de vorba cu mama lui Alison, de care zicem ca este scriitoare. Este foarte tare! Asculta Muse, rade mereu, scrie foarte interesant (poate o sa postez ceva scris de ea, daca ma lasa), si apropo de scris, acum lucreaza la un roman, pe care spera sa il termine peste 2 ani, cand absolva Alison.
Am mai facut niscai fotografii in diferite combinatii in fata casei, ne-am luat un ramas bun perfect de pus in finalul oricarui film de succes (ele se duceau la bunica ei, la o masa in familie), si am plecat prin oras. Daca Alcatraz nu l-am vazut ca aveai nevoie de rezervare cu 2 saptmani inainte, macar pe langa el sa trecem, asa ca ne-am urcat intr-o croaziera ce mergea pe langa SF, pe sub Bay Bridge, putin pe langa inchisoare, si apoi inapoi. A fost de la Red & White Fleet, de 90 de minute, chiar interesanta. Ne-au dat niste casti la care puteam sa ascultam 3 canale, cu diferite informatii despre Bay. Se pare ca a ajuns pe aici si o balena, de vreo doua ori chiar. Nu imi mai amintesc numle lui…
Pentru amatorii de fotografii, am ascultat povestea primului cadru al lui Ansel Adams. Se pare ca a primit primul aparat de fotografiat cand avea 14 ani. Vroia sa faca o poza unui peisaj, parca, si s-a urcat pe o bututuga. Cand sa apese decalnsatorul, butura a luat-o la vale, Ansel cazand, facand totusi fotografia. Nu a fost chiar cea mai reusita, totusi…
Cand am ajuns pe tarm, hai sa ne plimbam cu autobuzul pe care am dat 22$, la oferta cu croaziera. Dar vai! Ultimul tur pleaca la 5, si este 5:04. Fugi repede, intreba, mi-a explicat o rusoaica pe unde sa o luam ca poate il prindem pe ultimul, alearga putin, autobuz nicaieri, intreaba, stai la o coada oarecare, ca cine stie. Pana la urma am schimbat biletele cu unele pentru tur de noapte (care pleaca la 6 seara?!?). Cu exceptia ghidului, care s-a dovedit a fi de treaba, nimic nu a meritat, Am dat banii astia de pomana. Tot ce ne-a aratat, vazusem deja, era si destul de tarziu, asa ca nu a meritat deloc!
Am luat repede un burger, si hai spre casa, nu de alta, dar era deja 8 si aveam de mers peste 500km. A fost incredibil faptul ca intr-un weekend am facut 1600km. Si au fost facuti usor, fara oboseala excesiva. Nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost sa fac un drum asa de lung in Ro…
Vreau sa va zic ca mi-a placut la nebunie San Fancisco. Mi-a placut mai mult decat oricare oras pe care l-am vizitat cat am stat in California (bine, poate nu mai mult ca LA-ul, dar pe acolo). Spre deosebire de Los Angeles, SF are un centru, este animat, pare mai viu. Este destul de mic incat te poti descurca si fara masina, pe cand in LA este foarte greu - distantele sunt atat de mari, incat fara masina iti ia o eternitate sa ajungi dintr-un loc in celalalt. Mai sunt si unele linii de autobuz unde masinile vin odata pe ora, si daca tocmai ai pierdut-o… sa vezi distractie daca statia nu are bancuta
Mi-a placut poate si pentru ca am avut cu cine sa ne petrecem timpul, si care sa ne arate orasul. A fost mare lucru ca am dormit la ea si nu la hotel. Apropo de asta, nu numai la mine in casa este frig; sa vedeti ce frig este la ea! Livia poate da mai multe detalii. A fost prima data cand am dormit cu trei paturi pe mine. Si cu un pestisor in pat
Chiar vreau sa mai merg odata in SF, sa vad ce nu am apucat (mai ales Alcatrazul), sa mai fac odata drumul de coasta LA - SF, care a fost extraordinar de frumos, sa ma opresc pe o plaja si in Santa Barbara (care are reprezentanta doar de American Airlines Eagle, adica doar first class, nu au loc si pentru muritorii de rand). Vreau sa mai stai in Big Sur Inn, un complex foarte frumos de pe coasta, si sa vad acvariul din Monterey.
Pacat totusi ca am cheltuit in SF cat am cheltuit in toate celelalte weekenduri la un loc. Dam vina pe transport, ca a fost mai departe.
Si apropo de transport, la intoarcere am luat-o pe I-5, o autostrada luuunga. Am setat Cruise Control-ul la 75 de mile (120 km/h) si m-am tinut de volanul ala vreo 500km. In linie dreapta!
Loading ...