Radu OPREA

uite ca am ajuns la teatru. si ce teatru! fusei invitat la teatrul Masca, la spectacolul unui actor cu care am avut prilejul sa lucrez destul de recent, Bogdan Serban pe nume, la “A souasprezecea noapte”, de William Shakespeare.

este un spectacol cu masti, galeti, mari involburate, supravietuitori, nebuni, domnite, domni, betivi si animale.

am fost extraordinar de placut surprins de profesionalismul actorilor. toti sunt studenti la UNATC, in ultimul an, si daca nu ma insel, acesta este spectacolulpentru licenta. nu m-am dus cu niciun fel de asteptari, tinand cont de experienta pe care am avut-o cu diferite trupe de teatru in devenire. si am fost surprins. foarte surprins! toti au jucat impecabil.
si toti stiau sa faca o groaza de lucruri, de la cantat la un flaut de lemn, la manuitul unor mingii de foc (nu stiu exact cum se numesc, sunt niste guguloaie care ard, legate fiecare de cate un lant pe care il tii in mana), la cantat vocal (si cantat foarte bine), la sarit pe o platforma aflata la 2m inaltime.

spectacolul a inceput cu prezentarea actorilor, fiecare facand altceva, apoi a urmat un cadru muzical impozant, cu timpane, coarde si flaut folosit frenetic. toti actorii erau imbracati in negru, avand fiecare o masca alba pe fata. mult mai tarziu in spectacol se intelege scena, care este un fel de “a fost odata ca niciodata”, sau, cum Soti cugeta, actorii au fost niste celule stem (la urma urmei, definitia actorului).

din momentul in care a inceput sa se spuna povestea, a aparut o tema draguta pe pian, o coborare impartita pe doua registre - acut si grav - care parca anunta cele doua fire narative (sora si fratele). ea este reluata si putintel mai tarziu.

foarte draguta si intrarea domnitei, care s-a facut pe fondul unui cantec intonat de catre un actor, la un flaut de lemn (sper ca imi amintesc bine momentul). urmatoarea scena o gaseste tot pe domnita cantand “Ave Maria”, de Schubert - Wow ce voce are Miruna Ionescu!

o mare parte din piesa este trasa mai departe de muzica, cu foarte multe secvente in care personajele canta. spre rusinea mea, nu am citit-o, si nu stiu daca asta a fost o urmare a viziunii regizorale (Liviu Lucaci).

mi-a mai placut ca spectacolul a inceput si s-a sfarsit cu aceeasi melodie, acelasi cadru impozant, dandu-i unitate.

muzica am perceput-o putin contradictorie. ei cantau William Tell, iar intre scene mai aparea cate o varianta instrumentala a unui hit din vremea parintilor nostri. asta este singurul lucru care nu mi-a placut. as fi ales tot muzica de factura clasica.

specatolul se va mai pune in scena pe 2 si 3 februarie, la UNATC, asa ca daca aveti cum sa ajungeti, mergeti! trebuie neaparat vazut!