Din Oceanul Pacific, a iesit un peste mic
Posted by Radu on Jul 23, 2008
Am ajuns la ocean. La intrarea pe plaja era un semn cu “Se filmeaza. Intrand pe plaja esti de acord sa apari in film, etc, etc, etc…”. Cat de tare!!! Lumea filmelor! Aici vreau sa lucrez! (Nu le spuneti alor mei; o sa le spun eu incetul cu incetul, sa se obisnuiasca cu ideea ?) Era o echipa adevarata de filmare, cred ca erau vreo 20-30 de minivanuri in parcare, iar sunetistul, cand si-a strans catrafusele, well, a strans 7 carucioare, toate cu echipament pt location sound recording. Mamiii…
Miroase diferit oceanul (evident, stiu…)!!! Nisipul este parca mai fin, nu sunt scoici, iar algele sunt… mai mari!!! Adica niste ditamai algoaiele! Ne-am bagat putin picioarele in el de ocean (a fost foarte interesant drumul spre casa, ca eram amandoi cu pantalonii uzi pana la genunchi ?), ne-am plimbat putin pe plaja si apoi am luat-o usurel spre casa.
Am uitat sa va zic de 3rd Street Promenade, care este o strada exclusivista - nu lasa sa intre masinile (am vrut sa zic ceva mai frumos ca este strict pietonala, dar se pare ca nu a iesit metafora ?). Am intrat intr-un Barnes & Noble - librarie adevarata, tata! Carti de toate genurile, pentru toate lumea. Sunt si destul de ieftine (20-25 usd), si spre deosebire de Ro, aici SUNT! La Carturesti am dat comanda de doua carti acum 3 luni, si tot nu m-au sunat…
Am vazut si primul Apple Store (moment emotionant, lacrimi, batiste). Incredibil, chiar este coada la intrare in magazin!!! Este ok sa citesti ca exista cozi, dar sa vezi… Duuude!
Este foarte interesant ca pe strada asta sunt multi entertaineri, muzicieni, dansatori… muzicieni… cantareti 
Unii mai neortodoxi decat altii. Toti canta cu acompaniament dupa un cd, ceva, iar tipul asta este basist, so Go Andreas
Exista un Bellagio si in LA, se pare.
West LA Music Store
Posted by Radu on Jul 23, 2008
Am ajuns si intr-un magazin de instrumente muzicale, de unde mi-am luat un program mai ieftin decat daca l-as fi luat de pe net. Pe eticheta lui scria 269$, iar vanzatorul m-a intrebat la ce pret ma astept sa fie. I-am zis ca l-am vazut pe net la 249 usd, asa ca mi l-a vandut la 248.35$. Super tare!!!
Ce este foarte diferit de Ro (pe langa… hmmm… TOTUL) este atitudinea vanzatorilor. Sunt incredibili de prietenosi cu tine. Nu exista vanzator care sa nu iti zambeasca! Toti, fara exceptie te intreaba “Ce faci?”, iar cand le raspunzi continua conversatia cu tine. Iti fac ziua mult mai buna! Tatal meu zice ca isi fac treaba. Well, si-o fac perfect!
Iar bulevardul Santa Monica? Duude! Este exact ca in filme. De cand am venit aici incerc sa imi amintesc numele unui film care a fost filmat aici, l-am vazut exact inainte sa plec.
Orasul Ingerilor, partea I
Posted by Radu on Jul 23, 2008
Dupa lectia de geografie de deasupra Romaniei, panorama geniala a Londrei (deci exista soare si in Londra; pacat ca trebuie sa fii la 300m altitudine…) si socul pe care ti-l dau englezii (frate ce pe dos sunt - aveam impresia ca urmeaza sa ne ciocnim cu ala din fata), dupa cumparaturile si motaiala de 5h din Heathrow, dupa un zbor cat toate zilele (in fine, cat toate orele, 11 la numar) in care am vazut 21 si Drillbit Taylor, am ajuns in LOS ANGELES!!!
In fine, in Londra am mai pierdut o jumatate de ora ca au trebit sa scoata din avion 4 bagaje care nu au intrunit conditiile de securitate (daca nu le-au intrunit, de ce Dumnezeului le-au bagat in avion?!? people do stupid things)
Revenind la LA, prima impresie a fost “Wow, palmieri peste tot!” Dupa ce am reusit sa trec de vamesul care m-a intrebat de 3 ori unde stau si de vreo 2 cat timp si dupa ce mi-am gasit bagajul, m-am intalnit cu Livia si Meagan - una dintre colegele de apartament. Am trecut pe langa un cimitir enorm, care in loc de cruci are niste stalpisori in genul celor de la noi de pe marginea drumului, care arata sutele de metri. Apartamentul este dragutel, dar destul de gol, totusi. Cu exceptia apartamentului, aici totul este XXL. Strazile sunt cat Magheru (si benzile sunt mai late la ei), masinile cat toate zile (ceea ce la noi pare mare - Kia Sorento, Nissan Murano, VW Tuareg, etc… - pe aici sunt gargarite), si totul intins pe orizontala. Este Downtown-ul unde mai sunt ceva zgarienori, la fel si pe Wilshire, dar in rest sunt cladiri de 2-3 etaje. Am fost sa mancam o pizza la California Pizza Kitchen, unde am fost surprins sa aflu ca o masa in oras te lasa usor fara 10-15 usd, fara a comanda nimic de baut. Este foarte frumos din partea lor ca iti dau apa la masa at no additional cost - din parte casei ?. Si iti si umplu paharul cand ramai fara.
Duminica (13.iulie)
Am luat-o devreme la pas prin LA. Si am mers muuult. Am fost pe Rodeo Drive, faimosul Rodeo Drive. Doamne ce case pe acolo. Fiecare casa este superba, facute cu foarte mult bun gust. Din strada par sa aiba dimensiunea perfecta, nici prea mari (a se vedea Pipera & Co) nici prea mici. Toate curticelele (cele din fata casei, ca in spate nu se vede pe langa niciuna) sunt foarte frumos aranjate, cu plante ingrijite si iarba tunsa la milimetru. Sunt evident si case - pardon, palate din care se vede doar o poarta mare, din fier forjat, in rest au numai pomi foarte inalti de jur imprejur, plantati la 20-30 de cm unii de altii, asa ca nu ai cum sa vezi ce se intampla inauntru. Am inteles ca pe aici stau celebritati, si parca makes sense. Am ajuns si in zona cu magazine, numai Lacoste, Louis Vuitton, Versace, etc… Extraordinar de ingrijit totul.
Mai dau o fuga sa imi iau un tricou si sa fac niste poze. I have to have something bought from Rodeo Drive!
Dupa cum ziceam, am ajuns si in Downtown. Livia zice ca asemanator este si in NY, iar daca este asa, nu cred ca imi place NY-ul. Ce-i drept am ajuns acolo duminica seara, cand totul era inchis, si erau destul de multi oameni cel putin dubiosi, dar am inteles ca pe acolo este si un Chinatown, unde a fost filmat Rush Hour. Este incredibil cum totul de pe aici seama cu ce vedem noi in filme - este destul de evident, ca aici se filmeaza, dar tot coplesitor este.
The Pursuit of Happyness (2006)
Posted by Radu on Nov 30, 1999
Printr-o oarecare intamplare am revazut “The Pursuit of Happyness” (In cautarea fericirii). Vreau sa zic ca mi-a placut la fel de mult ca si prima data. Nu stiu exact ce este cu Will Smith, dar nu imi amintesc vreun film in care sa nu imi fi placut cum joaca. Are el ceva.
Filmul este regizat de Gabrielle Mucino; se pare ca Will a vrut neaparat ca el sa fie regizorul dupa ce a vazut celelalte filme ale sale (L’ultimo bacio si Ricordati di me). Tot impreuna au facut si Seven Pounds (Sapte Suflete), un alt film care mi-a placut. Pe scurt, pelicula spune de fapt povestea lui Chris Gardner, cum a ajuns din vanzator de aparate portabile de radiografiere, broker, urmand un internship de 6 luni foarte prost platit.
Se mai putea lucra putin la scenariu, ca in unele momente pare usor de plastic. Cred ca s-a pus prea mult accent pe Chris care alearga la propriu dupa destinul lui (“iar fuge dupa un aparat/dupa cineva?”).
Daca te gandesti la tragedia situatiei in care se afla cei doi (Chris si fiul lui), iti dai seama ca muzica si imaginea fac tot posibilul sa indulceasca realitatea, sa o faca mai usor de acceptat.
De aceasta parte muzicala s-a ocupat Andrea Guerra, care a lucrat la un numar destul de mare de filme italienesti, pe care nu le-am vazut, din pacate.
Mi-a placut foarte mult ce a facut; muzica a fost exact ce trebuie si exact atat cat trebuie. Mi se pare genial motivul principal, cantat pe pian. Surprinde foarte frumos atat nelinistea lui Chris Gardner, cat si inteligenta, perspicacitatea lui (sharpness, cum o numesc englezii), viata din el si dorinta de a-si depasi situatia. Sa ascultati “Opening”, de pe album.
Toata muzica este frumoasa! Are o dulceata in ea extraordinara. Chiar si in momentele tragice, de tensiune emotionala foarte puternica, aduce o nota de optimism. De exemplu, “Trouble at Home” si “Linda Leaves” it lasa impresia ca s-a prabusit cerul, dar intr-un fel te linisteste spunandu-ti ca totul va fi bine pana la urma.
Foarte interesant este si momentul de stat “la racoare”, cand muzica ii face un portret interior foarte detaliat; parca ii si auzi gandurile. Iar ultimile doua melodii, “Happyness” si “Welcome Chris”, incheie acesta calatorie intr-o nota de basm. Este acelasi optimism care ar incheia orice film Disney pentru copii.
In general cam totul este tonal si foarte usor de ascultat. Este genul de muzica pe care o asculti cand vrei sa te binedispui pur si simplu. Vrei ca cineva sa iti dea dreptate, sa iti spuna ca esti pe drumul cel bun.
Ok, e de rau cand iti uiti parola de la blog…
Posted by Radu on Nov 30, 1999
Gata, m-am intors din vacanta! Si m-am intors cu scop foarte bine precis: Pana la sfarsitul lunii (mai 2009, ca sa fiu precis) vreau sa vad 14 filme despre care sa scriu pe blog, adica 5 filme pe saptamana. Punct. De fapt semnul exclamarii!
Cred ca am vazut destul Ultimate Survival de pe Discovery; stiu cum sa gasesc civilizatie oriunde s-ar prabusi avionul, stiu ce larve sa mananc si pe care sa le evit, cum sa recunosc plantele otravitoare si cum sa imi fac adapost. Cred ca ajunge. Prea mult Discovery si Nat Geo. Pe bune.
A, da! Sa nu uit de toate miturile posibile, cum isi arata dragostea cei din triburile africane, cum nu-stiu-ce mafiot nu a murit cand a fost imposcat in cap, si, evident, ce meserii murdare ne fac viata usoara si civilizata. Si Guantanamo. Si Richest Ppl, si Time Warp, si atata reclama, ca nu ma platesc.
Nu ma intelegeti gresit, cu toate ca dupa un an in care nu am mai postat nimic, cred ca vorbesc singur :), sunt foarte interesante emisiunile - altfel nu ma mai uitam la ele, nu? Dar prea multa muzica buna, care sa ma inspire, nu au.
Asa ca in fiecare zi o sa scriu despre filimul pe care l-am vazut cu o seara inainte. In seara asta este programat Magnolia, regizat de Paul Thomas Andreson si cu muzica de Aimee Mann.
Iar daca pe 1 iunie nu vor fi 14 posturi sa ma trageti de urechi!
Loading ...